Responsabilitatea fata de noi insine

Imi dau seama ca pare mai simplu sa ne uitam spre exterior, sa fim mai responsabili fata de cei din jur, fata de copii, de partener, de parinti, de prieteni. Poate am inteles ca a ne uita spre noi inseamna a fi egosti? Cum ar fi sa resemnificam aceasta paradigma cu cea in care a ne uita spre noi inseamna responsabilitate?

Cum am putea sa avem grija celorlalti atunci cand noi suntem in suferinta? Suferinta inseamna lipsa echilibrului, lipsa vietii personale, rani emotionale nevindecate, situatii de viata la care nu vrem sa ne uitam (nu putem sa facem asta). Energiile vitale se afla in inconstient iar a ne uita spre noi, in afara unui ghidaj de specialitate, ar putea fi dificil. Unele comportamente nu sunt constiente, suntem deconectati, e mai simplu sa nu mai simtim durerea.

Un demers terapeutic incepe sa aiba sens dupa un anumit timp, atunci cand incep sa cada rezistentele. Experientele nevindecate nu se uita niciodata, creierul le inregistreaza, se construiesc tipare neuronale.

Suntem atat de rationali cat ne lasa emotiile sa fim.