0736 430 136

Privind spre noi

Subiect sensibil, iertarea. Invatam despre iertare inca din copilarie, de la persoanele de ingrijire (parinti, bunici) si cu atat mai mult daca acestea au avut un mod exagerat religios de a se uita spre viata si de a se raporta la ea.

 

Auzim, invatam despre iertare in relatiile personale, mai ales in relatiile semnificative.

Mai tarziu, in viata, stim sa ne raportam in exterior, sa privim, sa deplasam vina spre cei de langa noi si pentru ca avem deja comportamente invatate, cum ar fi iertarea celuilalt (aproapelui), in orice situatie nefavorabila noua, consideram ca  este bine sa ii iertam pe cei care ne-au adus prejudicii.

 

Mai facem ceva pasi prin viata, descoperim carti, materiale, oameni, cursuri care ne invata cum sa ii iertam pe ceilalti. Scurt, direct, prin mantre si repetari de afirmatii.

 

Desigur, nici nu conteaza ca noi suntem raniti, afectati, suntem furiosi sau traim diferite stari alterate fata de cei care ne-au abuzat emotional, fizic, verbal, chiar sexual, in special daca sunt parintii nostri. Ei trebuie iertati, asa se face.

 

Haideti sa ne gandim putin, sa avem consideratie si respect prima data fata de noi, sa ne uitam spre iertare, doar de data aceasta, logic, rational.

 

Stim ca parintii nostri ar trebui, prin fisa postului, sa fie disponibili pentru noi, inca de cand s-au decis sa ne aduca pe lume. Ei au intentii bune, vor sa ne fie bine si nu “ne vor binele”, sunt langa noi atat cat ei stiu sa faca asta, atat cat stiu ei ce inseamna sa fie disponibili pentru noi.

Si daca ei stiu ca a fi parinte inseamna abuz emotional, fizic, verbal, sexual inseamna ca sunt parinti insa nu sunt persoane potrivite care sa aiba grija de noi, deci nu sunt persoane potrivite de ingrijire.

 

Modelul vietii adulte este o consecinta a modelului primit de la persoanele de ingrijire. Mai departe, adultul a carui viata a fost afectata, a inteles de unde a invatat comportamentele actuale si modelul de relationare cu ceilalti, este furios, trist, se simte tradat, abandonat, respins insa, ce sa faca cu iertarea care TREBUIE?

 

Pai se straduieste sa-si ierte persoanele de ingrijire, parintii.

Care ar fi consecinta iertarii lor inainte ca noi sa intelegem ca nu au avut comportamente sanatoase fata de noi si ne-au abuzat, sa intelegem ca ei nu au fost disponibili pentru noi? Ar insemna ca nici macar acum, adult fiind, nu privesc spre mine, nu ma iau pe mine in brate, nu am ochi pentru mine, nici macar eu nu sunt disponibil pentru mine.

 

Cum ar fi sa facem ceva diferit de pana acum, sa recunoastem cum ne-am simtit, ce ne-a facut sa simtim furie, abandon, respingere, ura, sa aducem toate aceste sentimente negate pana acum la lumina, sa punem lupa pe ele, sa le privim?

Abia pe urma, dupa ce m-am uitat spre mine si m-am imbratisat, imi oblojesc ranile,  pot sa privesc spre ceilalti si as putea ierta.

 

Va invit sa fim rationali si nu rigizi, sa privim cu toate simturile ascutite spre realitate si nu spre fantasme, sa fim afectuosi cu noi prima data si pe urma cu ceilalti.

 

Altruismul, acest mecanism de aparare, are doua capete, are resurse si limite si devine resursa atunci cand noi suntem plini, cand suntem bine si avem de unde sa oferim celorlati si limita cand dam si noi nu avem. Doar pentru ca trebuie.

 

Este un proces care poate fi traversat, procesat si integrat cu ajutorul specialistilor. Va invit, sa fim responsabili si sa cerem ajutor, sa fim curajosi si sa privim spre noi, abia pe urma vom fi vazuti si recunoscuti iar noi ii vom vedea si ii vom recunoaste pe ceilalti.