Audit personal

Suntem cei mai buni atunci cand este vorba de a ascunde suferintele si de a le redenumi in asa fel incat sa para ca suntem bine.
Fugim de cuvinte, fugim de emotii, de suferinta, de durere, de tot ce nu cunoastem insa si de ceea ce cunoastem si nu pare ca ne-ar aduce recunoastere in lume. Fugim de oameni, fugim de noi si nu stim asta.

Ne ferim de cuvinte care sa exprime adevarul. Emotiile au fost impartite in emotii pozitive si emotii negative si iata, asa cum stim, tot ce este negativ este de ocolit. Emotii precum durere, furie, tristete, dezamagire, dezgust, esec, rusine, invidie devin de nepronuntat. Stim ca ele se afla in noi, poate ca nu stim sa le recunoastem, nu avem o (re)cunoastere in corp a emotiilor insa ce stim este ca nu vrem sa le pronuntam deci nu este despre noi. Niciodata.

Nu ne putem gandi la divort sau la o incetare a unor relatii, nu-i asa, este rusinos, oamenii vor vedea in noi neadecvarea. Oamenii care au ales aceasta cale sunt diferiti de cei care traiesc o viata intr-o relatie, fie ea si de compromis. O relatie, o casnicie in care unul dintre parteneri se simte ingradit, libertatea lui este inchisa intr-un certificat de casatorie este un compromis doar ca este o imagine pozitiva in societate.

In loc de frica, folosim anxietate, pare ca este o emotie mai blanda si la moda. In loc de rusine, de vinovatie si dezgust folosim lipsa de chef, disconfort.
Nici nu se pune in discutie sa fim vreodata invidiosi sau gelosi. Aceste emotii apartin unor oameni slabi.
Oare cum am ajuns sa fugim de ceea ce este sanatos si sa ne bucuram de compromis si de lipsa de autenticitate? Oare nu am preluat notiunea de self-help fara sa o trecem prin filtrele noastre personale? Oare tot ce vine din exterior este bun?

Emotii etichetate ca fiind negative avem cu totii, unii le recunoastem, acceptam, intelegem de unde vin si le permitem sa fie, putem sa gestionam comportamentele care apar in urma lor. Emotii negative avem cu totii si fugim de ele pentru ca societatea nu le accepta. In multe conferinte despre dezvoltare personala se arata partea lor nociva nu si partea care permite emotiei sa ajunga la suprafata, sa fie inteleasa.

Ma intreb, oare ce credem despre noi atunci cand simtim rusine, invidie, gelozie, tristete, jena, dezgust? Sigur, mai intai ar fi de recunoscut aceste emotii. Ma intreb, oare am recunoaste cand simtim una dintre ele? Oare ne putem gandi la vreun beneficiu al acestora? Cat de autentici suntem cand spunem ca noi nu suntem invidiosi nicioadata? Sau gelosi?

Ma mai intreb, oare cat de mult ne ajuta sa fugim de noi? Oare lipsa asta de spatiu din interiorul nostru ar fi si din lipsa curajului de a ne uita cu adevarat la noi? Cum ar fi pentru fiecare dintre noi sa permitem cu adevarat inspirului sa ajunga in abdomen si cu fiecare expir sa permitem sa iasa la suprafata aceste emotii? Cat spatiu s-ar crea si cu ce am putea sa-l umplem? Stim deja, acolo unde este plin, nu mai putem aduce altceva, nu mai este loc. Stim deja, in locul unde se afla de atata timp emotiile neacceptate, neintelese isi face loc si boala. Stim deja atat de multe si cu toate acestea preferam sa numim furia, o stare de agitatie. Nu, este furie. Frica o numim anxietate (e la moda desi nu stim multi care este diferenta). Nu, este frica. Invidia o numim “ce ma bucur pentru tine”. Nu, simt invidie.

Cum arata curajul de a ne uita inspre noi? Cum arata pentru noi autenticitatea?
Ma intreb, cum ar fi viata noastra daca am fi curajosi (curajul inseamna si a ma uita spre mine cu blandete chiar si atunci cand simt invidie, rusine, frica, tristete)?